Pentru a încropi o poveste care să dezvăluie trecutul acestor locuri e nevoie să ne întoarcem în timp, pe firul istoriei, cu multe şi ... multe secole în urmă. Dacă e să dăm crezare istoricilor (şi de ce nu am face-o?) pământurile cunoscute astăzi sub numele de Odoreu au fost locuite încă din epoca bronzului. Specialiştii au trasat începuturile acestei perioade pe undeva între 1.800 şi 1.600 î.Hr. Cu toate acestea, primele mărturii certe despre existenţa unor aşezări bine conturate în aceste locuri ne parvin de abia din veacul al III-lea d.Hr. Primele aşezări au fost prădate iar cătunele distruse cel mai probabil de gepizi, o populaţie germanică migratoare, care, prin veacurile III-IV d.Hr. s-au stabilit temporar în nordul Daciei. Cine erau aceşti băştinaşi alungaţi din vetrele lor pentru a-şi duce traiul în sălbăticia pădurilor? Cu siguranţă că erau daci, spun istoricii bazându-se pe ceramica lucrată cu mâna şi modelată la roată. De altfel, influenţele în ceea ce priveşte arta modelării lutului au venit cu siguranţă din partea dacilor liberi de la Medieşu Aurit unde, descoperirile recente făcute de arheologi dezvăluie un centru extrem de important de prelucrare a ceramicii aparţinând dacilor liberi.
 

Ca mărturie istorică din acele vremuri îndepărtate ne-a rămas o splendidă ceaşcă dacică descoperită în zona fostului sat Cucu expusă la Muzeul Judeţean Satu Mare. Apoi, arheologii au mai găsit o serie de fragmente ceramice datând din epoca bronzului dar şi o ceaşcă întreagă, scoasă la lumina zilei din ţărâna Berindanului, datată în secolele I-II d.Hr. Pe baza acestor mărturii arheologice istoricii au posibilitatea să contureze cu oarecare aproximaţie întinderea aşezărilor începutului de mileniu I d.Hr. Astfel, una dintre aşezări se întindea pe undeva între fostul sat Eteni şi Berindan, o alta la Odoreu,  iar o altă aşezare ar fi fost tot pe malul Someşului, la vest de Odoreu spre satul Cucu, până aproape de Mărtineşti.
 

Apoi, parcă vremurile şi-ar fi oprit torentul lăsând o lacună de aproape un mileniu deoarece nici o mărturie, nici un indiciu, nici un fragment de ceramică sau document nu vin să povestească despre vieţile oamenilor care au locuit aceste ţinuturi până aproape de veacul al X-lea. Şi totuşi, e greu de crezut că aceste pământuri ar fi rămas pustii atâta amar de vreme. Istoricii susţin că ar fi fost locuite sporadic, oamenii retrăgându-se în repetate rânduri din faţa năvălitorilor în sălbăticia pădurilor sau în munţi. Mărturiile arheologice revin apoi, după o absenţă de aproape un mileniu, în secolul X, când, se pare că aşezarea făcea parte din Voievodatul lui Menumorut.
 

Despre orginea numelui, cronicarii, aşa cum ne-am obişnuit şi în alte locuri nu au fost prea „darnici” în a ne lăsa informaţii prea exacte. Lingviştii, nu pot decât să dea cu presupusul asupra originii denumirii comunei. După unii, numele localităţii vine de la „udvornici”, slujitorii regelui maghiar care, după ce au pus stăpânire pe locurile unde nu existau cetăţi, organizau câte o curte, curia-curtis, un fel de conac unde locuiau împreună cu întreaga suită. După alţii, numele localităţii şi-ar avea originea în limba slavă. De altfel, cuvântul „dvor” care a dat în maghiară cuvântul „udvar” (numele maghiar a localităţii este Udvari), tradus în româneşte înseamnă curte. În Registrul Catolic de la Oradea din 1216, numele localităţii e trecut ca „Udvari”. Apoi, într-un document din 1335 referitor la plăţile dărilor bisericeşti  este trecut cu denumirea de „Udwoj”. Mai târziu, în 1382 îl regăsim cu numele de „Odwary”. Din 1520 şi până în 1908, când denumirea oficială se va schimba în „Szatmárudvari” se va numi „Udvari”. Apoi, în 1919, îşi va recăpăta numele românesc de Odoreu cu o întrerupere între 1940 şi 1944, când, pe timpul ocupaţiei maghiare va reveni la numele din 1908, „Szatmárudvari”. 
 

Dând la o parte praful de pe vechile documente găsim tot mai multe mărturii care ne vorbesc despre începuturile istoriei medievale a Odoreului. Numele aşezării apare pentru prima dată în 1169 pe un document de danie al lui Ştefan al III-lea care dăruieşte satul împreună cu alte aşezări de pe malul Someşului Mănăstirii Sfânta Margareta. O legendă din partea locului spune că pe vremuri ar fi existat aici o mănăstire de maici localizată aproximativ în zona „Gropii lui Şuta”. Se pare că Mănăstirea ar fi fost înghiţită de ape, în urma unei inundaţii. Daniile, ca practici frecvente în acele vremuri aveau rolul să întărească puterea bisericii romano-catolice. Tot pe atunci a fost construită şi prima biserică romano-catolică se pare că pe locul actualei biserici reformate. Câţiva ani mai târziu Odoreul apare amintit într-un alt document din 1181 ca având 33 de gospodării, ceea ce era o aşezare destul de importantă pentru acele vremuri. După 1200 invaziile hoardelor tătare precum şi luptele dintre feudali şi-au pus amprenta pe dezvoltarea acestei aşezări. În Registrul Catolic de la Oradea se aminteşte că, în veacul al XIII-lea „Udvary” aparţine de domeniul Sătmarului.
 

Peste aproape un secol, moşiile Mărtineşti şi Cucu ajung sub stăpânirea banului Alexandru în urma daniei oferite de regele Ştefan în 1268 pentru slujirea cu credinţă în lupta de la Ilfagyz. Moşiile ajung apoi în stăpânirea fiului lui Alexandru, Ladislau. Şi din cauză că acesta a rămas fără urmaşi de parte bărbătească, ţinuturile Odoreului ajung în mâinile lui Simon, fiul lui Mauriciu împreună cu „Zenthmarton” (Mărtineşti), „Batizháza” (Botiz) şi Solens (localitate neidentificată până în prezent). Acest lucru este consemnat şi într-un act datat pe 13 martie 1409, consemnat de Nicolae Gara, palatinul Ungariei.
 

Asupriţi de nobilii locului, ţăranii au încercat nu odată să se lepede de jugul stăpânilor. Astfel, stă consemnată şi răscoala din 9 august 1380 când mai bine de 2.000 de ţărani din „Osvareu” (Botizul de astăzi) şi din alte aproximativ 20 de sate din părţile locului participă la o răscoală. Stă scris că ţăranii, dând buzna peste moşierul din Oşvareu devastează curtea feudală, ucid mai mulţi slujitori şi îl maltratează chiar şi pe stăpânul moşiei şi îi dejmănesc lucrurile în valoare de 500 de florini. Revoltele ţărăneşti continuă şi la începutul veacului al XV-lea. Apoi, urmează Răscoala de la Bobâlna. Documentele consemnează numele unuia, Martin, cap al răscoalei din părţile Sătmarului care s-ar fi intitulat rege instigând ţărănimea la revoltă. Acesta dorea să unească armata răsculaţilor din părţile Sătmarului cu cea de la Bobâlna, condusă de Budai Nagy Antal, însă răsculaţii sunt „potoliţi” de armatele nobililor.
 

Nu putem să trecem la repezeală nici peste răscoala condusă de Gheoghe Doja din 1514. Documentele vremii spun că trupele de răsculaţi din Maramureş şi Lăpuş s-au organizat la Odoreu înainte de a intra în cetatea Sătmarului, în ziua de 10 mai 1514, conduşi de un călugăr, Grigorie Darvado.
 

Nici trecutul Berindanului nu este lipsit de importanţă. După ce Berendi Márton a primit drept danie pământurile pe care mai apoi a întemeiat satul Berindan, un urmaş al acestuia, Berendi István, primeşte în 1463 un certificat de înobilare ce poartă pecetea regelui Matei Corvin, drept răsplată pentru serviciile aduse coroanei. Szirmai, în monografia sa povesteşte cu acurateţe împrejurările în care Berendi István a scăpat viaţa regelui în bătălia de lângă cetatea Jajcza. Potrivit cronicarului, în timpul bătăliei Matei Corvin ar fi fost atacat de un turc de o mărime neobişnuită. Văzând că viaţa regelui său este pusă în pericol Berendi István a străpuns burta turcului cu o săgeată scăpându-şi stăpânul de o moarte sigură. Înnobilarea salvatorului s-a făcut chiar la Jajcza la 11 noiembrie 1463. De ce era nevoie de înnobilarea urmaşului unui ... nobil? Ştim cu siguranţă că Berendi Márton, cel care a salvat viaţa lui Carol Robert de Anjou, a fost şi el înnobilat în 1330. Deci, cu 130 de ani în urmă! Şi atunci, ne întrebăm din nou: „De ce era nevoie de reînnobilarea urmaşului unui nobil?”. Înclinăm să credem totuşi că familia Berendi nu a decăzut în rang în răstimpul de mai bine de un veac ci Matei Corvin aşa dorea să-şi exprime recunoştinţa faţă de salvatorul său. Cu toate acestea familia Berendi îşi pierde dea lungul veacurilor influenţa însă aşezarea devine tot mai puternică, astfel că, în 1525, Berindanul cere regelui Ludovic al II-lea, dreptul de a bate monedă proprie. Arheologii spun că monedele au fost bătute la monetăria din Baia Mare.
 

Este important de menţionat faptul că în 1520 Odoreul aparţinea unuia dintre cele mai influente familii al acelor vremuri, neamului Batoreştilor care va juca un rol important pe scena istoriei medievale central-europene.
 

Tătarii s-au abătut în mai multe rânduri asupra acestor ţinuturi prăpădind tot ce găseau în cale. Cronicile amintesc despre prăpădul din 1594, când aceste meleaguri au fost distruse de hoardele tătare. Două decenii mai târziu, în 1613, Someşul iese din matcă şi îneacă toată Câmpia Someşană. Este prima atestare documentară despre o inundaţie a bătrânului Samus.
 

Cronicarii veacului al XVIII-lea au consemnat mult mai multe date despre întâmplările locului decât înaintaşii lor. „Mica glaciaţiune” care s-a abătut asupra Europei veacului al XVIII-lea a adus ierni grele şi prin părţile Sătmarului. Cronicarii vorbesc despre iernile extrem de geroase din anii: 1706, 1709, 1737, 1755, 1765, 1767, 1772, 1776 şi 1795. În anii 1740-1741, 1762, 1778, 1780, 1784 şi 1792 cronicile vorbesc despre inundaţii care au prăpădit satele de pe malul Someşului. Anii 1708, 1719, 1727, 1743, 1785, 1787 şi 1795 au rămas în amintirea odorenilor ca fiind bântuite de secete, foamete şi lăcuste. Dacă tot vorbim de catastrofe nu putem trece cu una, cu două, peste anul 1742 când ciuma a decimat o bună parte din locuitorii Odoreului.
 

Relatările despre vreme continuă şi în veacul al XIX-lea. Într-unul din documente scrie că, în 1808 Someşul putea fi trecut pe gheaţă de Bunavestire. Apoi, din nou foamete. Cronicile semnalează anul 1817 ca fiind „anul unei foamete crâncene când săracii mureau pe capete”. Apoi, năpasta a venit din adâncuri. La 19 iunie 1829 „la nouă ceasuri după amiază a fost mare cutremurare de pământ”. În 1836 odorenii au parte de o secetă cumplită şi, ca o „răsplată” oarecum macabră pentru anul anterior, Someşul se năpusteşte asupra satului în 12 iulie 1837 şi distruge toate morile dintre Cucu şi Mărtineşti. În 1855 Someşul îneacă din nou această regiune şi tot în acel an, pe 23 aprilie, de Sfântu Gheorghe „vine” cu un ger năprasnic. Cronicile consemnează şi marea epidemie de holeră din anii 1872-1873. Apoi, în 1880 Odoreul este devastat de un incendiu extrem de puternic. Un alt cutremur de pământ a avut loc la 6 februarie 1889 resimţit şi la Odoreu, cu epicentrul în zona Livada. Pentru a-şi apăra gospodăriile de prăpădul apelor, în 1902, după o inundaţie sătenii construiesc vechiul dig, spulberat de inundaţiile catastrofale din 1970.
 

Primul şi al doilea război mondial şi-au pus amprenta şi pe bunăstarea odorenilor. Cei care au scăpat de front au fost deportaţi în Germania şi Ungaria în lagăre de muncă. La sfârşitul anului 1942 este semnalată existenţa unei „tabere de muncă” la Odoreu, în care sunt concentraţi peste 400 de români din judeţul Năsăud care lucrează la terasamentul de cale ferată.
 

La începutul lunii mai 1944, evreii din Odoreu sunt scoşi din casele lor şi ghetoizaţi în Sinagogă. Apoi, la 18 mai 1944 au fost urcaţi în căruţe şi duşi la Satu Mare în ghetoul de pe actuala stradă George Bariţiu unde exista şi o fabrică de cărămidă. De acolo au fost conduşi la gară, urcaţi în vagoane şi duşi în lagărele de exterminare de la Auschwitz.
 

Apoi, au urmat anii „democraţiei populare” când reforma agrară din 6 martie 1945 a împroprietărit un număr de 346 de ţărani. Autorităţile comuniste ale vremii îl impun ca primar al comunei pe Ioan Pietrar, la 1 noiembrie 1945. La 1 martie 1959 se înfiinţează Gospodăria Agricolă Colectivă „Pacea”, prilej cu care are loc o serbare câmpenească. Primul preşedinte al Gospodăriei a fost Ioan Cuha. În 1959 apare şi GAC „Someşul” la Berindan apoi, se înfiinţează colective şi la Cucu (1960), botezată „Scânteia”, în 1961 „Tractorul Roşu” la Mărtineşti, „Tudor Vladimirescu” la Eteni şi „Steagul Roşu” la Vânătoreşti.
 

Prăpădul din 1970 a venit să pecetluiască pentru totdeauna soarta comunei. 721 de de case luate de valuri, iar satele Berindan, Cucu şi Eteni au fost distruse aproape în totalitate de furia apelor. Apoi a început fantasma sistematizării satelor. Odoreul devenind „fanionul” acestui proces. Rezultatul a fost apariţia pe harta ţării a celei mai înghesuite aşezări rurale din România.
 

În data de 5 octombrie 1972, Odoreul este vizitat de Nicolae Ceauşescu pentru a vedea stadiul de desfăşurare a „măreţele planuri” de sistematizare. Revine apoi în 1986.
 

Ultimul primar al regimului comunist a fost Ana Cucu. În aprilie 1990 Nicolae Tăbăcaru este ales edil-şef al comunei Odoreu. În prezent, funcţia de primar este îndeplinită de Dumitru Pop.